Mihai Eminovici s-a nascut la data de 15 ianuarie 1850, la Botosani. A fost cel de-al saptelea copil al caminarului Gheorghe Eminovici si al Ralucai Iurascu. Primele clase le-a urmat la Ipotesti iar in anul 1858 s-a inscris, in clasa a treia primara, la National Hauptschule in Cernauti.
In toamna anului 1860 s-a inscris in clasa I la K. K. Ober Gymnasium din Cernauti.
Intre 1861-1862 a urmat clasa a II-a de gimnaziu pe care a repetat-o intre 1862-1863, dar in aprilie 1863, s-a intors la Ipotesti.
Pe 21 martie 1864 a solicitat o bursa sau o subventie pentru continuarea studiilor insa a fost refuzat.
La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botosani, apoi a fost copist la comitetul permanent judetean. Un an mai tarziu a demisionat si a trecut in Bucovina unde a stat in gazda la profesorul sau, Aron Pumnul, ca ingrijitor al bibliotecii acestuia. Situatia lui scolara era de „privatist“.
La data de 1 decembrie 1866 a debutat cu poezia "La mormantul lui Aron Pumnul" intr-o brosura votitiva "Lacramioarele invataceilor gimnagiasti". La 25 februarie 1867 a publicat in revista "Familia" din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan in Mihai Eminescu, poezia "De-as avea".
In anul 1867 a intrat ca sufleor si copist de roluri in trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar in formatia lui Mihail Pascaly si, la recomandarea acestuia, sufleor si copist la Teatrul National, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. A continuat sa publice in "Familia", a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), ramase in manuscris si a facut traduceri din germana (Arta reprezentarii dramatice, de H. Th. Rotscher).
Intre 1869 si 1872 a studiat filozofia la Viena. In noiembrie 1872 a mers la Berlin unde a urmat cursuri de filosofie, istorie si economie politica.
In toamna anului 1874 s-a intors la Iasi unde Maiorescu l-a numit director al Bibliotecii Centrale Universitare. Prin intermediul lui Miron Pompiliu, secretarul Universitatii, a cunoscut-o pe Veronica Micle, sotia lui Stefan Micle, rectorul Universitatii.
La data de 1 iulie 1875 a fost numit revizor scolar pe judetele Iasi si Vaslui. Un an mai tarziu a fost numit redactor si corector al "Curierului de Iasi" unde a publicat nuvela "La aniversare" si "Cezara".
La data de 27 octombrie 1877 a fost numit redactor al ziarului "Timpul" din Bucuresti.
Mihai Eminescu a fost bun prieten cu Ion Creanga, pe care l-a determinat sa scrie si l-a introdus la "Junimea".
In aprilie 1883 almanahul "Romania juna" din Viena i-a tiparit "Luceafarul". In "Familia", au aparut poeziile: "S-a dus amorul...", "Cand amintirile...", "Adio", "Ce e amorul?", "Pe langa plopii fara sot", "Si daca...".
In iunie 1883 a participat la serbarile dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare la Iasi si a citit la Junimea "Doina". La Bucuresti , in vremea caldurilor insuportabile ale verii, a avut primul soc nervos. Intre 28 iunie si 15 august a fost internat in sanatoriul doctorului Sutu. La 20 octombrie, prietenul sau Alexandru Chibici Ravneanu l-a insotit la sanatoriul Ober-Dobling de langa Viena.
La recomandarea doctorului, in 1884, a facut o calatorie in Italia fiind insotit de prietenul sau. Intors in tara a ocupat postul de subbibliotecar la Biblioteca Universitatii din Iasi.
In noiembrie 1886 a fost din nou internat, la ospiciul de la Manastirea Neamt. Orasul i-a votat un ajutor de 120 lei lunar. Apoi a plecat la baile din Halle iar parlamentul i-a votat o pensie de 250 lei lunar.
In anul 1888 Veronica Micle l-a vizitat la Botosani, si l-a luat cu ea la Bucuresti. Un an mai tarziu boala revenit si a fost internat din nou in sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor.
La data de 15 iunie 1889 scriitorul a decedat. Ziarul "Romanul" a anuntat ziua următoare la stiri ca: "Eminescu nu mai este." Corpul poetului a fost expus publicului in biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, impodobit cu cetina de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Barcanescu a interpretat litania "Mai am un singur dor". Patru elevi de la "Scoala normala de institutori" din Bucuresti au purtat pe umeri sicriul pana la mormant, unde a fost ingropat sub "teiul sfant" din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale in necrologul sau.
Opera sa cuprinde atat nuvele: "Lantul de aur" (1866), "Sarmanul Dionis" (1872), "Cezara (1875), cat si poeme: "Proletarul" (1871), "Panorama desertaciunilor" (1872), "Evul de mijloc" (1872), povestea: "Fat-Frumos din lacrima" (1870), schita: "La aniversara" (1875), poezii: "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie", "Inger de paza", "Mortua Est!", "Copii eram noi amandoi", "Memento Mori", "Floare albastra", "Inger si Demon", "Fat-Frumos din Tei", "Calin Nebunul", "Melancolie", "Lacul", "Dorinta", "Gandind la tine", "Povestea teiului", "Fiind baiet paduri cutreieram", "O, ramai", "O, mama...", "Scrisoarea I", "Luceafarul", "Si daca...", "Pe langa plopii fara sot...", "Ce te legeni...", "Mai am un singur dor", "Sara pe deal", "La Steaua", etc.
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura romana, supranumit si "Luceafarul poeziei romanesti".
Luceafarul (1883)
"Luceafarul" este un poem romantic, publicat in Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romania Juna" din Viena, in anul 1883. Dupa publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi in acelasi an in revista "Convorbiri literare" si in final in volumul princeps intitulat „Poesii” sub ingrijirea lui Titu Maiorescu.
Punctul de plecare al lui Eminescu in scrierea acestuia este, dupa propria-i marturisire, basmul popular, muntenesc, “Fata in gradina de aur”, cunoscut poetului din culegerea folclorica a germanului Kunisch, alcatuita in urma unei calatorii pe care acesta o facuse, in Tarile Romane.
"Luceafarul" pastreaza din basmul popular doar cadrul si ideea dragostei, cea peste fire, dintre o pamanteana si o fiinta nemuritoare. El povesteste intr-un cadru de basm, iubirea stranie dintre Astrul serii si o prea frumoasa fata de imparat.